FORMAREA MONADELOR

I. IDEI PRINCIPALE

1. Prin fragmentarea avansată a firelor de energie fundamentală (EF) se formează celulele energetice fundamentale (CEF) – cele mai fine formaţiuni primordiale. 

2. Prin forţe de atracţie dezvoltate între straturile EF şi între formaţiunile energetice din interiorul lor, celulele se atrag şi formează în timp un grup stabil de celule, cu forţe care cresc şi atrag în continuare în jurul său fire energetice, bule mai mari sau mai mici, formându-se astfel în timp:

– o monadă: stabilă şi rezistentă la impulsurile care îi vin din exterior;

– o protecţie în jurul monadei (pătură, câmp concentrat) care îi creşte stabilitatea şi rezistenţa incipiente, dar reale. 

Totul se desfăşoară iniţial fără scop conştient sau necesitate conştientizată – dar toate vor deveni necesitate şi scop atunci când vor avea loc dezvoltări ulterioare ale monadelor. 

II. DETALII

Dezvoltarea superioară a monadelor primordiale ale Centrului nostru de evoluţie, conduce la formarea unei conştienţe de sine şi a unei conştiinţe a alegerilor, din mulţimea de variante de manifestare, a celor constructive, pentru întreţinerea vieţii, de creare a condiţiilor pentru întreţinerea vieţii, pentru dezvoltarea ei, a capacităţii monadelor de a-şi îmbogăţi mereu experienţa de folosire a propriilor puteri şi cunoaşteri. Dezvoltarea permanentă a conştienţei şi a conştiinţei a condus la înţelegerea treptată a proceselor generale de formare a monadelor în spaţiile de energie fundamentală. Astfel, cea mai simplă formaţiune energetică existentă, născută în exteriorul Centrului de evoluţie nu este monada, ci componentele sale interioare: celulele energetice fundamentale. Astfel de formaţiuni se autocreează prin compactizări punctiforme ale şuvoaielor de energii fundamentale. Un asemenea proces este absolut natural, căci energia fundamentală nu stă nemişcată în fundamentul ei existenţial, ci poartă în sine stratificări naturale care formează la rândul lor şuvoaie, fluxuri de compactizări diferite. Împletirea lor într-o mişcare neuniformă conduce la fracţionarea consecutivă a fluxurilor în filamente (fuioare, aţe) sau bule energetice (formaţiuni sferice). Ele nu au structuri interioare, nu au forme de delimitare (coji, interfeţe), dar au mişcări interioare fine, născute din tensiuni ale unor fluxuri mai mici cuprinse în fluxurile mari, moştenite din mişcările care le-au creat. Imaginea este asemănătoare cu delimitarea curenţilor marini, oceanici, fără ca circulaţia lor să se facă prin canale strict delimitate în spaţiul înconjurător.

Compactizările care conduc la formarea fuioarelor şi bulelor energetice se crează prin mişcarea diferitelor formaţiuni din spaţii care, la rândul lor, se pot fragmenta în condiţiile mişcărilor celor două feluri de formaţiuni spaţiale (aţe şi bule). În continuare, fragmentări punctiforme ale acestor formaţiuni, aflate în permanentă mişcare, circulaţie în spaţii extinse, nelimitate, conduc la compactizări din ce în ce mai mici, până la cele punctiforme cu dimensiunile cele mai mici posibile: este celula energetică fundamentală, ca formă de compactizare minimă a energiei fundamentale. Celulele fundamentale sunt de dimensiuni diferite, practic infinite, mereu noi şi totuşi asemănătoare, prin particularităţile lor fundamentale.

Energia fundamentală are proprietatea de a se compactiza în mod natural în spaţii delimitate, dacă compactizările anterioare sunt scăldate cu putere de energii noi din exteriorul compacitizărilor. Astfel încât, peste energia compactizată din interiorul celulelor fundamentale, în mişcarea lor permanentă se adaugă tot prin compactizare straturi de energie în plus. Celula astfel se dezvoltă mereu, păstrând şi dezvoltând capacitatea de atragere, alipire sau înglobare a unor noi fluxuri, chiar şi alte bule de energie, cu compactizări asemănătoare. Înafară de înglobarea energiei fundamentale prin compactizare, celula mai are şi alte capacităţi în plus:

– Capacitatea de a ceda în exterior cantităţi infime din energia compactizată în interiorul său: infime, dar totuşi considerabile existenţial vorbind, din energiile superficiale, sub formă de energii radiante, care pot constitui un flux de hrănire pentru alte bule energetice mai mici din mediul exterior;

– La începutul unor astfel de existenţe, compactizarea interioară a celulelor nu este mare, de aceea dintre bulele din mediul exterior, unele celule mici şi cu compactizare interioară foarte mică pot fi asimilate în interiorul altei celule mai mari. În interiorul celulei primitoare, având compactizare mai mică, cele mici se sparg şi energia lor este înglobată în masa interioară a celulei primitoare, mărindu-i compactizarea interioară;

– Dintre formaţiunile existente în mediul exterior, o celulă fundamentală nu poate asimila altele care sunt cel puţin comparabile cu ea ca mărime şi compactizare interioară. 

Energiile radiante ale unei celule, despre care spuneam că pot constitui un flux de hrănire pentru alte bule din exterior, pot astfel atrage asemenea alte bule cu energie puţin compactizată, precum şi celule asemănătoare. Se formează astfel un grup de celule fundamentale, grup care are astfel o putere de atracţie crescută prin energiile lui radiante, atracţie pe care o exercită involuntar asupra altor formaţiuni din mediul înconjurător.

Astfel de formaţiuni existenţiale se formează permanent în energia fundamentală: de aceea învăţăm despre ele, aprofundăm astfel de cunoaştere şi o îmbogăţim permanent cu cunoaşterea unor mereu noi particularităţi ale celulelor şi monadelor care se formează în infinitul energiei fundamentale. 

Toate formaţiunile atrase astfel au puterea de a atrage nu numai alte formaţiuni din mediul înconjurător, dar şi energie fundamentală şi filamente de energie fundamentală circulante din mediul exterior, care se compactizează mai puternic în jurul grupului lor. Formaţiunile noi care sunt atrase se vor scălda la rândul lor în acest câmp compact al energiei din jurul grupului, câmp a cărui compactizare însă nu depăşeşte compactizarea interioară a energiilor din interiorul celulelor din grup. Grupul de celule, cu energia compactizată în jurul său delimitează astfel o nouă formaţiune, numită monadă.

Monada este o formaţiune care cuprinde aşadar un grup de celule fundamentale, înfăşurate în fuioare de energii de diverse mărimi şi compactizări. După puterea celulelor, filamentele pot fi atrase de fiecare celulă în parte, după puterea sa interioară; alte filamente sunt atrase de grupuri interioare de celule de aceeaşi mărime şi putere, delimitând grupuri interioare de celule; alte filamente sunt atrase de întreg grupul de celule, de întreaga monadă, formând un înveliş energetic exterior. Se formează astfel un grup relativ stabil, ca formaţiune, iar acest grup stabil îl putem numi: monadă. Înţelegem acum de ce astfel de celule le putem considera fundamentale pentru monada care le are în structura sa interioară. Înţelegem şi faptul că pe lângă celule fundamentale, monada are în interiorul său şi fuioare de fire fine de energie, care înconjoară celulele, formând un adevărat scut protector-hrănitor în jurul lor. 

Limita de formare a monadei depinde de puterea celulelor de a forma o structură stabilă. Întotdeauna o monadă în curs de formare a unei stabilităţi interioare va fi urmată de o trenă de celule fundamentale de diverse mărimi:

– Dacă se ataşează celule fundamentale de dimensiuni mai mari decât media celor din trena monadei, ele vor fi înglobate (înghiţite) de cele mari, ataşate în exterior; monada se poate rupe, dar îşi continuă formarea, înglobând alte celule. Această formatare poate continua până la stabilizarea unor mărimi de celule fundamentale care se pot atrage unele pe altele şi se pot proteja împreună prin noi fuioare de energii, formând astfel o interfaţă puternică cu exteriorul monadei;

– Dacă se ataşează noi celule fundamentale doar cu puţin mai mici decât cele din interior, ele pot pătrunde direct în interiorul aflat în formare, în cazul în care monada nu a atins un grad superior de stabilitate, cu un număr de celule suficient de mare pentru a forma o interfaţă energetică solidă, capabilă să protejeze interiorul monadei. Formarea în acest caz se finalizează, se stabilizează atunci când interfaţa (“coaja”) devine protectoare la schimburi cu exteriorul: primiri sau cedări de celule fundamentale;

– Dacă celulele din interiorul monadei sunt destul de puternice în interiorul lor, dacă sunt destul de mari comparativ cu altele din spaţiu, monada va atrage alte celule, fără ca acestea din urmă să rupă monada, sau să fie înglobate de ea: ele vor fi doar atrase, mărind trena, ca o cometă în a cărei “coadă” se vor mişca în spaţiu. Vor coexista în acest fel cu monada până când ori energia interioară a monadei va slăbi, hrănindu-se şi hrănind treptat celulele din “trenă”, ori treptat celulele atrase vor creşte şi se vor desprinde din “trenă”, ataşându-se unui alt grup de celule sau unei alte monade în formare.

Astfel înţelegând mişcările din spaţiile fundamentale, în concluzie pot circula celule independente, grupuri de celule în drum către formarea unei monade şi monade cu trenă de formaţiuni de acest fel, fiecare schimbând statutul său existenţial în funcţie de puterile sale în formare. Pe această putere de atracţie a monadei se întemeiază procesul de întrupare, atunci când monadele intrate într-un Centru de evoluţie ajung la o putere suficient de mare pentru a atrage filamente energo-materiale şi a-şi forma astfel un corp de întrupare şi de manifestare prin intermediul lui. 

Treptat monada creşte prin compactizarea energiilor în interiorul celulelor sale fundamentale, iar aceasta înseamnă că se dezvoltă alte puteri interioare, energetice, ale sale. În acest stadiu, pentru monadă este importantă puterea de a-şi crea o mişcare coerentă, ceea ce denotă prima formă de manifestare, infimă – dar clară: de voinţă a monadei. Manifestarea este simultană cu memorarea unor evenimente fără o logistică amplă: deplasări, modificări ale celulelor din exterior, ale densităţii fluxurilor hrănitoare de energie. Nu se poate vorbi despre o memorie complexă, cât despre obişnuinţa monadei de a prelua energii asemănătoare. Voinţă şi memorie nu înseamnă alegere după criterii înţelese azi de noi, cu memorarea chiar a criteriilor – aşa cum suntem noi obişnuiţi. Este mai degrabă o proprietate involuntară, dar repetabilă a monadelor, care apare şi la celulele fundamentale – dar mult mai puţin evidenţiată: o capacitate de a atrage şi a îngloba formaţiuni de compactizare asemănătoare ca densitate (nu mărimea este neapărat importantă). Este o necesitate pe care azi o numim hrănire, care se bazează pe capacitatea de memorare a simţirii că o astfel de înglobare îi poate aduce un aport de putere, care să-i ofere mai multă stabilitate în faţa altor formaţiuni din spaţii. Nu este o capacitate de memorare – dar este rădăcina capacităţii de memorare. “Necesitate de hrănire” o numim noi, pentru a folosi o comparaţie pentru înţelegerea etapelor de formare a monadelor; ea este o capacitate naturală a energiilor de a se compactiza, fără să existe limite de compactizare. În aceste faze de început, nimic nu este un act absolut conştient, de derulare în virtutea unui simţământ interior. Dar este o tendinţă, care mai târziu, în dezvoltări coordonate în Centre de evoluţie, crează înclinaţii, pe care se vor baza în continuare învăţături eterne. Formarea şi dezvoltarea celulelor fundamentale şi a monadelor este aşadar un automatism doar până la un punct. 

Atracţiile exercitate între monade de acelaşi fel conduc la formarea unor grupuri care treptat îşi conştientizează prezenţa. Ele percep energiile fundamentale atrase de gruparea lor, care formează şi conduc la întărirea unor interfeţe cu spaţiul înconjurător, la exteriorul grupului, după care ele vor percepe şi un oarecare mecanism de întărire a acestora. Întreaga formaţiune capătă putere şi un început de conştientizare a atracţiei selective asupra altor monade din exterior, astfel încât, treptat, ele încep să se organizeze interior pe ele înseşi, înţelegându-şi trăirile, manifestările percepute reciproc, prin care pot accepta manifestările unor noi monade intrate în grup. Organizarea de acest fel nu are structurări propriu zise, ci doar acceptări reciproce, dând un exemplu infim de acceptare şi altora, care rămân astfel în grup, urmând firul trăirilor celor mai vechi, din care îşi trag ele însele învăţături. Monadele care iniţiază grupul autoprotejat conştientizează treptat că, oferind condiţii de dezvoltare (de creştere) altor monade care le calcă pe urme, ele înseşi cresc, dezvoltând tot felul de capacităţi interioare ale energiilor compactizate în interiorul lor.

Toate monadele, fiecare în felul său, se manifestă de la bun început involuntar şi radiant; ele pot fi astfel evaluate după modul de influenţare a altor monade, iar puterile lor pot fi folosite selectiv în interiorul grupului. Evoluţia de acest fel este:

– Autoindusă (în mod conştient la un moment dat al creşterilor), în funcţie de conştientizarea căilor de învăţătură din trăiri;

– Indusă altor monade, care pot să nu conştientizeze de la început statutul lor de evoluant, dar care au înclinaţia originară de a accepta organizările, treptat, până la deplina conştientizare.