Indoiti-va de tot ceea ce scriu, pentru ca voi insiva sa cautati si sa aflati cu propriile voastre puteri pe care, cu siguranta, le aveti!..


sâmbătă, 30 mai 2009

ÎN INTERIORUL MONADELOR

I. IDEI PRINCIPALE
1. Monada autoformată în spaţiile energiei fundamentale atrage energie pe care o compactizează în interiorul său: în celulele sale fundamentale şi în pături compactizate în jurul celulelor. În exteriorul său, se formează o pătură protectoare, cu densitate mai mare decât a energiei din spaţii.
2. Are loc formarea unui proces incipient de hrănire prin atracţii de energie din exterior şi eliberarea celor care nu s-au compactizat în celule. Pe măsura creşterii puterii energetice a monadei creşte şi puterea păturii din exteriorul său. 
3. Are loc începutul conştientizărilor monadei, în procesul de zbatere pentru hrănire, simţind în jur lucruri care îi pot fi de ajutor pentru întărirea sa şi altele care o pot leza, dacă nu se protejează, apără. 
4. Înţelegând diferenţa dintre stările de hrănire şi creşterea puterilor sale, monada începe să-şi conştientizeze strările proprii şi stările mediului din care îşi ia hrana. Urmează dezvoltarea conştientizărilor sale.
5. Se formează memoriile active ale monadei prin conştientizări multiple, legate de evenimentele simţite în exteriorul şi în interiorul său. 
6. Încep trăirile sale într-un Centru de evoluţie: în patul filamentelor energo-materiale, în care nu au loc mişcări de energii, de aceea monadele încep să se mişte pentru a se simţi pe ele înseşi. Fazele următoare dau naştere la încercări de apropiere şi de recunoaştere a altor monade din patul filamentar. Creşte gradul de conştienţă şi de memorare a mişcărilor proprii.
7. Încep evoluţiile spirituale prin întrupare. Coordonatorii formează grupări stabile de monade (le numim spirite) reunite prin pături energetice compacte, care încep să se manifeste prin intermediul corpurilor lor. Prin eforturile proprii de trăire şi de manifestare are loc creşterea conştienţei în diferite medii şi conştientizări de într-ajutorare. 

II. DETALII:
Aşadar, după ce am înţeles modul de formare a monadelor şi primele trepte lor de evoluţie sub formă de energii şi materii, să concluzionăm că evoluţia din interiorul unui Centru de evoluţie urmăreşte o serie de trepte, de faze de mărire a potenţialului energetic interior al monadelor. Se urmăreşte astfel dezvoltarea unui şir natural de fenomene care însoţesc compactizarea energiilor în jurul şi în interiorul celulelor fundamentale. Fiecare celulă în parte este scăldată de energiile dinafara ei, însă o parte din aceste energii sunt la un moment dat atrase chiar de compactizările din interiorul celulelor monadei. Prin puterea de atragere a energiilor, monada compactizează energiile atrase în jurul ei, formându-se astfel o pătură în jurul ei, un câmp ceva mai dens decât energia în care se scaldă, la fel cum se compactizează energiile în interiorul ei. Deosebirea este că aceste energii compactizate exterioare sunt mai puţin dense decât cele interioare şi nestructurate, formându-se astfel o diferenţă naturală între compactizările din interior şi cele din exterior. Această diferenţă permite monadei să atragă chiar în interiorul ei energii din pătura compactizată în exteriorul său; iar puterea de atracţie a celulelor şi energiilor interioare nu va permite ca pătura exterioară, cu compactizare mult mai redusă, să atragă vreodată ceva din interiorul monadei – dar nici să permită altor monade din jur să mai atragă celule din interior, întrucât puterea energetică a monadei, mereu în creştere prin acumulări de energie în interior, compactizează tot mai puternic energii în jurul ei, întărindu-şi pătura protectoare şi hrănitoare. Puterea compactizării din pătura exterioară nu permite nici ataşări de alte celule din spaţiile energiei fundamentale, stricând echilibrul ei interior, căci orice altă bulă, cu densitate mică, se sparge în pătură şi energia lor întăreşte în plus pătura protectoare. 
Prin atragerea de energie din pătura înconjurătoare, în interiorul monadei (formând o hrănire incipientă), pătura exterioară nu îşi slăbeşte însă compactizarea, căci şi compactizările interioare ale monadei cresc, creşte puterea sa de atragere a altor energii, pe măsura creşterii puterii interioare. În acest fel monada se poate hrăni pe măsura creşterii puterii sale interioare, fără să-şi degradeze nici protecţia pe care şi-o formează în exteriorul său.
În interiorul său, lucrurile par să rămână la fel, dar nu este aşa. Am subliniat că celulele fundamentale ale monadei sunt de diferite dimensiuni, dar apropiate totuşi ca mărime. Monadele se echilibrează înăuntrul lor, în funcţie de puterea de atracţie a celulelor între ele, putere care formează la un moment dat al începuturilor o stabilitate proprie, fără să mai piardă şi fără să mai primească alte celule. Şi numai atunci când are loc o astfel de stabilizare generală a monadei, ea este primită în interiorul Centrului de evoluţie.
Celulele din interiorul monadei au mărimi diferite, compactizări interioare diferite, se hrănesc mai mult sau mai puţin, mai repede sau mai lent, după cum este formarea lor interioară, fără că acesta să fie vreodată un proces conştient. Conştienţa se formează numai în monadă, prin existenţa în interiorul ei a unor structuri comparative în permanentă dezvoltare, care se va forma după trăiri îndelungate. Din această stare interioară, prin evoluţii, formaţiunea întreagă – adică monada – ajunge să capete conştienţă de sine. Numai monada în întregul ei poate deveni la un moment dat conştientă de sine, de necesităţile sale şi, mergând mai departe cu satisfacerea acestor necesităţi, poate deveni conştientă de faptul că ele pot fi satisfăcute în diverse moduri: adică conform obişnuinţelor sale sau nu. Acesta este momentul în care se creează o zbatere pentru încercarea de a-şi satisface un minimum de necesităţi, moment în care monada se poate spune că începe să se hrănească cu un minimum de conştienţă. Hrănirea cu mai multă energie dintr-o pătură suficient de hrănitoare o dezvoltă în continuare. Dacă însă această pătură nu este suficient de puternică, ea atrage energii din câmpul altor monade, care se vor zbate şi ele, la rândul lor, să-şi acopere necesarul de hrană. Dar restul câmpului din exteriorul lor le asigură permanent hrana de care au nevoie, dacă devin suficient de puternice pentru a atrage în continuare energii şi a le compactiza în jurul lor. Însă de complexitatea celor din jurul său monada nu este conştientă: câmpul de energie fundamentală oricum o va hrăni suficient, dacă ea îşi va potenţa zbaterile după cum sunt energiile. Va învăţa treptat că, atunci când simte că nu mai are tot ceea ce avea altădată, trebuie să-şi reducă activitatea şi să aştepte revenirea condiţiilor care o mulţumesc. Din această înţelegere incipientă a lucrurilor care nu depind numai de activitatea sa, ea începe să conştientizeze astfel că în jurul său oricum nu este un vid, şi i-ar fi de folos să cunoască cele din jur. Să recunoască cele cu care ea este obişnuită (prin memoria sa, în permanentă dezvoltare) şi să cunoască lucruri noi. Prin efortul de a face astfel de lucruri, cresc compactizările sale interioare, şi prin aceste creşteri se accentuează simţurile sale – sensibile la început doar prin diferenţele de presiune exercitate asupra sa, în fluxurile energiilor fundamentale. Este o conştientizare care provine de la memorarea stărilor dinainte şi de după creşterea ei, o conştientizare comparând cele două feluri de elemente memorate. Această stare de conştientizare contribuie ea însăşi la mărirea potenţialului de hrănire, căci monada ştie acum că se poate bizui pe existenţa unui câmp larg de hrănire, chiar dacă acesta prezintă diverse stări: mai compact – şi deci mai uşor de simţit, pentru că răspunde unor obişnuinţe ale sale – sau mai puţin compact, dar se va obişnui cu a simţi şi a se mulţumi chiar şi cu o asemenea stare în realitatea înconjurătoare.
În interiorul său însă celulele cu grade diferite de compactizări interioare se hrănesc după cum le este felul, după cum le este viteza de hrănire şi de compactizare a energiilor din mediul de trai. Celulele nu ajung să se egalizeze propriu zis niciodată, dar ele ajung să semene foarte mult unele cu altele, până când vor ajunge să nu mai fie simţite în mod diferenţiat, adică prin diferenţe între ele. Monada în ansamblul ei simte sau nu simte astfel de diferenţieri interioare: celulele sunt prea puţin dezvoltate, şi ele nu au structuri interioare pentru ca să simtă ceva asemănător monadei în întregul ei. A se simţi pe ea însăşi – pentru monadă – nu este chiar echivalent cu ceea ce avem noi acum, ca oameni, în cunoaştere: o simţire prin senzorii corpurilor noastre, prin celule specializate. Pentru astfel de începuturi este vorba mai curând de o foame satisfăcută şi o lipsă de mişcare rezultată dintr-o sincronizare a existenţelor interioare ale monadei. Într-un astfel de moment al egalizării aproximative a celulelor sale interioare, monada nu mai ştie ce se petrece cu ea, nu se mai simte pe ea însăşi, nu-şi mai simte interiorul, formele interioare care îi creau starea de conştientizare proprie. Intervine din nou o zbatere, o mişcare infimă, ca un tremurat, o căutare de a se simţi pe sine şi mediul în care trăieşte, după cum este obişnuită. În tot acest timp, celulele sale interioare îşi caută, îşi trag din nou energii pentru a face faţă zbaterilor. Are loc o aprovizionare cu energii din nou şi procesul se reia mereu, pe o treaptă a compactizărilor interioare din ce în ce mai puternice.
Iată aşadar procesul de creştere a energiilor interioare şi, pe măsura creşterii compactizărilor interioare, diferenţele dintre evenimentele interioare şi cele exterioare se vor acumula în simţirile straturilor interioare ale energiilor celulelor fundamentale. Are loc un început de formare a memoriilor monadei. Memoria astfel formată nu este o capacitate a energiilor interioare, ci a straturilor de energie compactizată la suprafaţa celulelor. Energia interioară susţine puterea de compactizare a interfeţei celulelor, compactizare care are loc sub forma unui strat ca o coajă; iar această coajă se acoperă cu altele noi, se stratifică adică, păstrând memoria evenimentelor pe care le trăieşte monada.
Când încep evoluţiile filamentare într-un Centru de evoluţie, monada se află într-o stare de nemişcare într-un pat fluidic care o hrăneşte, care îi oferă posibilitatea să ia din mediu ceea ce îi trebuie fără să se zbată să obţină ceva; ea atrage în interiorul său cantităţi suplimentare din energia care o scaldă, datorită mişcării pe care s-a obişnuit să o facă, încă dinainte de a începe trăirile sale din Centrul de evoluţie, simţind mişcarea din exteriorul său. Şi astfel mişcarea este singurul fel de conştientizare pe care monada o are la intrarea în Centrul de evoluţie, nu şi ceva din interiorul său. Interiorul începe să şi-l conştientizeze numai în urma evoluţiilor din Centrul de evoluţie. În patul energetic al filamentelor energo-materiale, în care îşi încep evoluţiile, monada se va afla într-o permanentă stare de mişcare proprie în patul filamentului său, pentru a se simţi că trăieşte. Ea nu mai simte mişcare exterioară, astfel încât are nevoie de un anume fel de mişcare pentru a se simţi vie, iar aceasta îi determină o mişcare care se permanentizează, chiar dacă infimă, ca un tremurat, în patul filamentar. Mişcarea de acest fel îi formează treptat necesitatea de trăire din ce în ce mai puternică, cu o zbatere din ce în ce mai frecventă, realizând treptat o mişcare ce poate fi coerentă spre locuri unde simte o altă mişcare exterioară în raport cu ea însăşi: mişcarea altor monade asemănătoare ei, cu care se află în patul filamentar. Se formează treptat în acest fel o mişcare spre restul grupului din patul filamentar, o necesitate de apropiere a monadelor între ele, apoi de cunoaştere şi de recunoaştere a lor între ele, după emisiile energetice rezultate din hrănire, pe care încep să şi le recunoască reciproc.
Într-un astfel de moment, monadele ajung într-un stadiu de complexitate mărită de conştientizare a mediului lor de trăire: mediul fundamental şi componente de alt fel decât cele aflate în propriul lor pat filamentar. Puterea de atracţie a filamentului în care se află multe monade-materii poate atrage alte filamente de acelaşi fel şi toate pot rămâne astfel timp îndelungat. Mai precis atâta vreme cât nu intervin forţe exterioare care să facă presiuni asupra puterii de coeziune a filamentelor şi să se dovedească mai puternice decât această forţă de coeziune.
Există o conştienţă în faşă a monadelor de acest fel, care le ajută să perceapă exteriorul lor, pe mică distanţă, moment în care acest stadiu mai complex de trăire le poate determina schimbarea formei de evoluţie. Această schimbare coordonatorii de evoluţii din Centrul de evoluţie o observă atent, pentru a nu tulbura echilibrul interior delicat al simţirilor monadelor. Astfel începe evoluţia monadelor spirituale sau monade-spirit: monade reunite de către coordonatorii de evoluţii în grupuri pe care le numim spirite. Formaţiunea numită astfel „spirit” va creşte energetic, fiecare monadă din spirit îşi va dezvolta mult percepţiile, va învăţa să se manifeste în multe feluri faţă de alte spirite şi îşi va forma treptat o conştienţă, şi o conştiinţă de într-ajutorare. 
După cum se poate observa, coordonatorii de evoluţii ţin cont de faptul că monadele sunt obişnuite să se simtă împreună – aşa cum au evoluat în patul filamentar până în acest moment: formarea spiritului este tot o formă de evoluţie într-un pat comun de energie compactizată, menţinută în stare de compactizare prin puterea monadelor interioare. Tot prin puterea monadelor din spirit, au loc în continuare atrageri de energii care să le formeze, şi să le crească potenţialul energetic interior, susţinând simultan şi potenţialul de câmp protector-hrănitor din jurul spiritului întreg.
Într-o asemenea etapă, monadele pot să conştientizeze şi mai multe lucruri din exteriorul lor, dacă vor începe să se simtă pe ele înseşi detaşate de fundalul mediului în care se petrec foarte multe lucruri, necunoscute lor până atunci. În acest moment al evoluţiilor lor, monadele sunt destul de puternice pentru a-şi susţine un corp material. Principiul de constituire al corpului de manifestare este acelaşi după care monada putea atrage celule, şi chiar monade mai mici, în spaţiile din exteriorul Centrului de evoluţie. Corpul acesta de manifestare, oricât de simplu ar fi el la început, este de fapt o structură corporală, un complex format din diferite formaţiuni materiale, de diferite mărimi, de diferite vibraţii: tot aşa cum şi în „trena” radiaţiei şi energiilor în flux pe care o avea în trecut îi mergea pe urme o mulţime de formaţiuni (aţe, bule), mai mari sau mai mici, aflate şi ele în permanentă mişcare şi remodelare.
Însă structurile corporale care se formează în acest moment sunt constituite într-o radiaţie mult mai puternică, prin dezvoltarea monadelor, prin creşterea componentelor interioare variate pe care le are şi fiecare monadă în parte, şi întreg spiritul care se întrupează astfel. 

ŢIPĂTUL NOULUI NĂSCUT (studiu)

Este necesar să facem o precizare: monadele care intră în Centrul de evoluţie sunt energizate suplimentar de către coordonatorii de evoluţii pentru a li se observa corect capacitatea şi particularităţile definitorii ale înaintărilor în evoluţii. În acest fel se crează condiţiile necesare primelor forme de evoluţie, în vederea dezvoltării lor interioare libere, ne-forţate. Pe parcursul evoluţiilor se vor folosi corecţii, în funcţie de observarea concretă a manifestărilor lor, în etapele aflate în curs de desfăşurare.
S-a spus în studiile anterioare că în acest moment, al acestei puternice, dar totuşi fine şi atente energizări, se poate percepe o emisie de sunet şi lumină din partea monadei astfel cercetate, pe care o putem asemăna cu ceea ce noi numim ţipătului nou-născutului.
Nu este o stare de durere şi de neacomodare, ori de acomodare dureroasă – asociată de noi, oamenii, unei naşteri după forma în care noi cunoaştem, acum. Este o emisie, o radiaţie, după cum primeşte monada energie: comparativ cu radiaţia perceptibilă în momentul intrării în Centrul de evoluţie. Adică o stare generală de recepţie şi emisie energetică, de mică putere, oferită doar de activitatea slabă a deplasărilor pe valul fluxurilor în mediul exterior Centrului de evoluţie. Totul apare a fi, în momentul formării impresiei generale a coordonatorilor, ceva puternic, de care monada nu a avut ocazii în exterior, ea pare a fi flămândă de energie, ea primeşte şi radiază ca răspuns pe măsura primirii. În funcţie de manifestarea din acel moment, de reacţia de emisie, de deplasare, de reacţiile între ele – căci nu are loc o observare individuală, ci în bloc, adică pentru mai multe monade de aproximativ acelaşi fel. În urma acestor momente, se determină modul şi puterea de acceptare a altor monade, în funcţie de care cele observate vor fi reunite – la început în patul energetic fundamental, în evoluţiile sub formă de energii şi materii – ulterior, sub formă de spirit, reunind monade asemănătoare, care vor deveni fraţi spirituali în lungul tuturor evoluţiilor primare.
NOTĂ
Să nu se confunde puterea energetică a monadei, care oferă manifestare, cu structura interioară a monadei/spiritului, care determină puterea ei energetică, sau cu energetica interioară a monadei/spiritului: circulaţiile energiilor hrănitoare şi radiaţiile monadice în exterior.
Aşadar, puterea interioară a spiritului / monadei este determinată de structurile celulare fundamentale, de raporturile dintre ponderea diferitelor particularităţi conferite de structurile celulelor energetice fundamentale, primordiale.

TREPTE DE EVOLUŢIE ALE MONADELOR

I. IDEI PRINCIPALE
În interiorul unui Centru de evoluţie, monadele sunt ajutate să parcurgă trepte de evoluţie, ajutate de creatorii Centrului de evoluţie care devin astfel şi coordonatorii evoluţiilor lor.
Primele trepte de evoluţie, destinate învăţării manifestărilor de bază ale monadelor, sunt, în funcţie de creşterea treptată a puterii energetice proprii:
1. Monade-energii;
2. Monade-materii.
Sunt evoluţii protejate desfăşurate în interiorul unor fire, filamente de energie fundamentală create de coordonatori, în interiorul cărora monadele se hrănesc cu energie şi cresc ajungând la o infimă mişcare proprie. Filamentele cu monade-energii şi cu monade-materii formează baza constituirii şi funcţionării universurilor materiale destinate evoluţiilor spirituale prin întrupare. 
3. Monade spirituale. 
Puterea energetică a crescut suficient pentru ca monadele să poată, reunite în grupuri mici numite spirite, să atragă şi să menţină fluxuri de filamente compactizate sub formă de corpuri. Încep evoluţii prin întrupare. 
Întrupările se desfăşoară în spaţii special amenajate numite universuri. 
Principiul de bază al întrupării constă în două forme existenţiale simultane:
– staţionarea separată a spiritelor într-un univers care le protejează de distrugeri reciproce inconştiente: Universul Spiritual Primar;
– întruparea prin canalizarea radiaţiei energetice proprii în universuri materiale: Universul Astral (al învăţăturilor de bază), Universul Cauzal (al consolidării manifestărilor în vibraţii înalte) şi Universul Fizic (al consolidării manifestărilor în vibraţii joase). 
După terminarea evoluţiilor primare, monadele au acumulat o putere energetică mare şi o experienţă de manifestare pe măsură. Evoluţiile continuă în alte universuri, prin manifestare directă, de la monadă la monadă, fără intermediere de corpuri materiale:
– Universul Spiritual Secundar: pentru învăţături de ajutor primit şi oferit în diverse etape de evoluţie;
– Universul Spiritual Central: al creatorilor de universuri şi al coordonatorilor de evoluţii. 
Alte spaţii pentru învăţături şi ajutor oferit evoluanţilor primari:
1. Spaţii în interiorul Universului Fizic numite zone (care au împărţiri numite subzone), destinate derulării evoluţiilor în funcţie de creşterile energetice ale monadelor;
2. Spaţii (sau straturi) dimensionale ataşate universului Fizic, din care se oferă ajutor pentru desfăşurarea întrupărilor, cu legături împletite cu evoluţiile corporale în celelalte universuri materiale. 

II. DETALII
Tematica pe care o dezbatem aici, acum, în calitate de evoluanţi în interiorul unui Centru de evoluţie, este punctul de vedere al celor care trăiesc şi conştientizează evoluţiile, în timp ce permanent intră în Centrul de evoluţie noi şi noi monade, atrase de energia uriaşă, radiantă, a Centrului de evoluţie. Într-un Centru de evoluţie, o monadă este ajutată şi învăţată să se manifeste coerent, treptat, în toate sferele de trăire şi activitate – forme concrete de manifestare.
Pentru aceasta ea vine către un Centru de evoluţie, simţind ceva nou, simţind un altfel de energie de care ar putea avea nevoie pentru ceva de care este deja, în felul ei, pregătită. La intrarea în Centrul de evoluţie, monada primeşte un impuls energetic puternic, dar suportabil, din partea coordonatorilor de evoluţii, o hrănire de moment cu energie care oferă posibilitatea de a se manifesta după înclinaţiile sale individuale. Astfel de înclinaţii sunt create de distribuţiile celulelor sale interioare, cu distribuţii şi compactizări unice, astfel încât şi manifestarea sa va fi unică în felul ei.
Prin desfăşurarea unor astfel de condiţii, se poate dezvolta brusc o anumită formă de luminiscenţă, dar şi un sunet, pe care l-am putea numi cel dintâi ţipăt al noului născut: noul născut în lumea conştientă şi ordonată în care a sosit. Dar şi pentru coordonatori este o cunoaştere a formei incipiente de manifestare a monadei. Pornind de la această formă de cunoaştere a noii monade (după lumina şi sunetul emise la intrarea în Centrul de evoluţie), marile monade coordonatoare ale evoluţiilor noastre pot determina modul de manifestare a monadei în dezvoltările pe care le va avea în primele sale trepte de evoluţie.
Totuşi, sunetul de acest fel nu este un cod primordial al monadei, modul propriu al său de emitere de energie, de radiaţie personală, după care oricine o poate deosebi în orice timpuri şi în orice condiţii. Mai este necesară o lungă evoluţie, în interiorul Centrului de evoluţie, în tot felul de structuri ale acestuia, sub formă de monadă-energie şi monadă-materie. În aceste stadii, monadele nu se deosebesc prea mult unele de altele, iar impulsionarea energetică (uşoară, de altfel, pentru a nu strica echilibrul fragil al celulelor primordiale, încă firav dezvoltate în interiorul monadei) este necesară pentru a se putea determina modul de amplasare a monadei în frecvenţele de energii în care vor evolua în viitor: mai întâi ca monade-energii şi apoi ca monade-materii.
Evoluţiile în interiorul Centrului de evoluţie încep prin trepte pe care le trăiesc toate monadele, evoluţii care se desfăşoară începând chiar cu momentul intrării monadelor în Centrul de evoluţie. Se parcurg trepte succesive, în funcţie de procesele energetice care se derulează în interiorul monadei, în interiorul celulelor fundamentale. În linii mari, acest proces se desfăşoară prin tendinţa celulelor fundamentale, iniţial de mărimi diferite, de a se egaliza în volumul lor compact de energii, prin cedare-preluare de energii. Energiile sunt preluate din mediu, sub formă de filamente de energie, atrase de puterea interioară a monadei.
În fiecare treaptă de evoluţie a monadei se ajunge la o egalizare a energiilor interioare ale celulelor fundamentale, iar prin aprovizionarea cu noi energii (adică prin hrănire), procesul se derulează în continuare, urmând calea obişnuinţelor de hrănire normală a celulelor: mai repede sau mai lent. Acest lucru conduce la departajarea lor, din nou, ca volum al compactizărilor interioare, dar pe o treaptă superioară. Fiecărei trepte de evoluţie îi corespund capacităţi (particularităţi) obţinute anterior, care se întăresc mereu sau noi capacităţi care se vor împleti cu cele vechi, contribuind la creşteri ulterioare ale energiei interioare, prin trăirile, manifestările pe care le generează. Şi astfel, procesul de compactizare a energiilor în interiorul celulelor fundamentale ale monadei continuă practic la nesfârşit, chiar dacă compactizările sunt infime în timp îndelungat.
Practic există posibilităţi nelimitate de compactizare a energiilor în interiorul celulelor fundamentale, având ca rezultata adâncirea progresivă a capacităţilor de manifestare a monadelor.
a. MONADE-ENERGII
Prima treaptă a evoluţiilor este numită treapta monadelor energii sau a monadelor energetice, denumire care aminteşte de fuioarele de energii fundamentale care circulă în toate spaţiile dinafara şi dinăuntrul Centrului de evoluţie. Monadele nu-şi pot lua singure energie suficientă pentru a traversa propria treaptă către una nouă, de aceea ele sunt incorporate în fluxuri (fuioare, filamente) de energie fundamentală cu grad de compactizare comod pentru monadele aflate în interior. Ele se vor hrăni din energia filamentului, mărindu-şi ele înseşi energia interioară. Procesul continuă până când hrănirea devine o necesitate. Înainte de acest moment, hrănirea avea loc, dar monada era indiferentă la cantitatea de energie înglobată. Datorită puterii interioare mici, ea se afla în stare de relativă nemişcare: adică cu o mişcare infimă, la fel ca şi în spaţiul liber, înafara Centrului de evoluţie, unde nu ele se mişcau, ci erau antrenate în mişcare de fluxurile circulante. Ajung însă la un moment dat să simtă impulsuri interioare de mişcare, consumatoare de energie şi astfel să-şi mărească consumul de energie din exterior. Adică să simtă necesitatea hrănirii, formându-se astfel un automatism: o dorinţă în faşă.
b. MONADE-MATERII
Treapta următoare este aceea a monadelor-materii. Denumirea lor ne orientează pe noi în studii despre evoluţii, căci monadele nu-şi conştientizează în aceste faze de dezvoltare nici nume (cod de vibraţie individuală) şi nici pe al altora, chiar mai puţin evoluate – adică monadele care trec la rândul lor prin evoluţiile pe care ele le-au parcurs deja. Noi denumim monadele în acest fel vizând procesele în care sunt angrenate, sprijinind manifestarea altor monade, contribuind la desfăşurarea unor procese din interiorul structurilor universice pe care ele nu le conştientizează deocamdată.
Treapta cea nouă – monade-materii – porneşte tot de la o egalizare a energiilor interioare ale celulelor fundamentale. Monadele de acest fel trăiesc tot în pat energetic compactizat, pat care hrăneşte monadele din interiorul său, cu o compactizare specifică necesităţilor noii forme înaintate de evoluţie a monadelor. Ele au energie compactizată în interior mai mare decât monadelor-energii, de aceea au nevoie pentru hrănire de o cantitate mai mare de energie decât celelalte.
Densitatea monadelor-materii în filamentul lor este mai mare, monadele trăind într-o relativă aglomeraţie în patul fluidic fundamental. Apropierea de acest fel se face pentru ca fiecare monadă să-şi conştientizeze treptat semenii aflaţi în imediata lor vecinătate. O astfel de apropiere are loc nu numai în interiorul filamentului, ci şi prin apropierea filamentelor, compactizarea lor in structuri materiale şi are loc prin:
― Apropierea (şi păstrarea apropierii) filamentelor, prin supunerea lor unor forţe exterioare puternice – gravitaţională, electromagnetică, aşa cum cunoaştem acum pe Pământ, în mediul fizic. Dar mai sunt multe alte feluri, specifice altor câmpuri de energii şi materii, care ne formează alte corpuri, corpurile noastre fluidice. Filamentele cu monade-energii şi cu monade-materii întreţin vitalitatea corpurilor noastre fluidice, dar şi ale vieţuitoarelor care trăiesc aici; şi mai sunt de multe alte feluri – pe alte planete, în condiţii stelare locale specifice tuturor câmpurilor din diverse locuri, zone, din oricare alt univers;
― Menţinerea în structuri (pe care le numim “structuri materiale”) – ele înseşi exercitând forţe de atracţie şi menţinând astfel integritatea structurilor: câmpul care asigură forţele şi continuarea exercitării acestora întreţine puterea de atracţie dintre structuri, asigurând un timp suficient de îndelungat apropierea dintre monadele aflate în astfel de evoluţii.
Există un grad minim de conştienţă pe fiecare treaptă, între monade de acelaşi fel, iar acest grad se adânceşte prin obişnuirea lor cu impulsuri venite din exterior. Exteriorul evoluţiilor lor, petrecute în patul de energie compactizată, este oferit de mediul macrostructurilor din Centrul de evoluţie: universurile şi structurile interioare ale acestora. Monadele rămân separate în ambele trepte de evoluţie, fără ca ele să interacţioneze – chiar dacă nu se simt singure în mediu lor. Gruparea lor în fluxurile proprii este realizată de monadele cele mai evoluate ale Centrului (pe care le numim în mod curent coordonatori de evoluţii sau, popular, fii de dumnezeu) şi tot ele urmăresc cu atenţie procesele prin care trec monadele, modificând condiţiile lor de trăire ori de câte ori este cazul.
Este necesar să se reţină faptul că orice monadă trece obligatoriu prin aceste faze, deşi timpul afectat trăirilor sub formă de monade-energii şi monade-materii este diferit, în funcţie de puterea interioară a monadelor, de mărime a celulelor fundamentale şi de gradul, apoi viteza de compactizare a energiilor fundamentale în structurile interioare.
De asemenea, macrostructurile Centrului de evoluţie, precum şi toate structurile lor, folosesc sub o formă sau alta filamentele (fuioarele, corzile, benzile, stringurile) care conţin monade aflate în asemenea stadii evolutive. Treptele de energii şi materii sunt cele dintâi contacte ale monadelor – chiar dacă inconştiente, comparativ cu alte evoluţii în derulare din jurul lor – cu lumile de manifestare. Monadele de acest fel nu au un grad de conștientă de felul celei pe care o avem noi, oamenii, sau oricare alte vieţuitoare de pe Pământ, dar ele au un anume grad de conștientă a trăirilor lor, raportat la fiinţările lor anterioare. Gradul acesta de conștientă creşte de la o treaptă de evoluţie la alta, chiar de la anumite faze din interiorul treptei – la altă fază. Creatorii-coordonatori de evoluţii pot percepe toate etapele subtile de întărire a puterii interioare a tuturor felurilor de monade şi le susţin desfăşurările, realizându-le condiţii adecvate de trăire în fiecare etapă în parte.
Filamentele care conţin monade – energii şi materii – creează o primă formă de adaptare a monadelor la mediul în continuă schimbare în mijlocul căruia trăiesc. Monadele se întâlnesc cu un mediu modificat, în filament, comparativ cu lumea dinafara Centrului de evoluţie, constituind astfel prilejul pentru prima lor formă de adaptare la schimbare. Compactizarea interioară a energiilor interioare ale filamentului se schimbă în timp, iar monadele se confruntă astfel cu o altă schimbare. Din filament se hrănesc, ceea ce conduce la creşterea energiei interioare a monadei şi la diminuarea infimă, dar pentru ele perceptibilă, a energiei din jurul lor. Percepţiile şi manifestările monadelor cresc în intensitate, după cum se derulează hrănirea şi modificările din mediu filamentar, apoi din mediul exterior filamentului. Monadele materii încep sa perceapă, în felul lor, după puterile lor, aglomeraţiile în fluxuri şi schimbările care apar în compoziţiile pe care fluxurile de filamente le constituie, atrase şi structurate în diverse feluri în universuri.
De la o treaptă de modificare interioară la alta – drum pe care deja îl putem denumi evoluţie – monadele primesc un plus de energie în filament, care determină o manifestare treptat crescută, chiar în locul în care trăiesc, după cât şi după cum îi permite energia sa interioară. Au loc în acelaşi timp corecţii şi activări privind mersul înainte al monadelor, tot prin intermediul filamentului pe care îl au drept mediu imediat de trai. Astfel de corecţii au loc în funcţie de vibraţiile pe care ele, treptat, încep să le deosebească: vibraţia lor proprie – de vibraţia generală a mediului lor de trai. Adaptarea lor la modificările de acest fel devine modelul propriu de percepţie şi de manifestare, prin obişnuirea cu o proporţie între vibraţia proprie şi aceea a mediului de trai. Modificările în cadrul acestei proporţii sau trăirile monadelor în medii modificate – dar păstrându-se astfel de proporţii, cu care ele sunt obişnuite, vor constitui în parcursul evoluţiilor lor moduri de înaintare obişnuite, indiferent de treapta de evoluţie pe care o străbat.
În acest fel, monadele-energii şi materii trăiesc un timp îndelungat în spaţiile cu o energizare din ce în ce mai puternică, care le creează condiţii de evoluţie (adică creştere) a celulelor fundamentale, până la uniformizarea tuturor celulelor interioare, mergând mai departe cu o compactizare suplimentară, în aceleaşi forme de celule fundamentale. Să reţinem aşadar că nu se autocreează noi celule în interior, dar se compactizează energiile în celulele fundamentale ale monadei.
Urmărind prin astfel de studii evoluţiile monadelor, şi observând felul în care energia se compactizează în celulele monadei, putem sintetiza prin simbolizare treptele de evoluţie ale monadelor. Fiecărei trepte de mărire a energiilor interioare îi corespunde o formă de percepţie a monadei privind lumea sa exterioară, unde începe să conştientizeze schimbări. Conştientizarea schimbărilor exterioare va sta la baza conştientizării impulsurilor interioare şi modificările lor, comparabile cu cele exterioare. Studiul monadelor conduce la înţelegerea noastră privind felurile infinite de forme de monade, după felul în care se prezintă celulele lor fundamentale şi modul în care are loc creşterea lor energetică permanentă. Însă se poate realiza o înţelegere a celor pe care le au în comun grupuri mari de monade: unele vor avea extrem de multe lucruri în comun şi numai o mică diferenţiere, pe baza căreia se vor crea tot felul de tipuri de asocieri. Asocieri care vor conduce la învăţături ulterioare, privind ajutorul pe care monadele îl pot primi sau pe care îl pot oferi, pentru realizarea unor manifestări comune. Monadele învaţă să ofere altora experienţa lor de trăire şi preiau, la rândul lor elemente de trăire din experienţa altora. Trăirile îndelungate formează seturi de înţelegeri referitoare la grupuri de monade de acelaşi fel sau de feluri diferite, seturi care şi ele sunt cumulate în partea lor asemănătoare sau diferită. În acest fel se pot forma simboluri ale unor desfăşurări largi: este un fel de simbolizare nu trebuie perceput aşa cum ne putem imagina noi simbolurile azi, în viaţa noastră curentă, simboluri de o mare complexitate, pe care monadele pe care le studiem nu au de unde, şi cum să şi-o formeze încă. Un simbol poate fi faptul că lumea exterioară este agresivă şi monada trebuie să se ferească de ea; sau că este bună şi trebuie să se încreadă în ea pentru că astfel va învăţa să facă tot ceea ce are de făcut. Prin simţurile sale exterioare, monada va percepe lumea şi se va comporta în funcţie de aceea ce ea nu are, dar are lumea din jurul ei; sau are, şi trebuie să dea lumii din jurul ei. În acest fel se formează şi reacţiile la impulsurile primite, răspunsurile monadei oferite lumii în care trăieşte.
Toate la un loc formează ceea ce putem numi manifestarea monadei în mediul său de trai. Astfel de manifestări însă nu se cristalizează suficient în aceste etape de evoluţie. Atunci când însă aceste etape se apropie de sfârşit, monadele au cristalizate în ele suficiente posibilităţi de a trece la o nouă etapă – deşi nu trec niciodată atât de simplu în altă manifestare. Şi nu neapărat datorită energiilor compactizate din filament, care le ţin în relativă nemişcare, ci datorită faptului că nu au o experienţă suficientă de mişcare, de coordonare a mişcărilor sale, ci doar o mişcare aproape imperceptibilă în patul de energie compactizată, la finalul evoluţiilor lor ca monade-energii. La finalul etapei de monade-materii, mişcarea în interiorul patului filamentar este mai puternică, deşi nu este decât o mişcare cu un minimum de coerenţă.
Dar puterea manifestată de toate monadele din filamentul-materie, la un moment dat al creşterii lor, atrase de surse exterioare puternice de energie, determină staţionarea lor în raza radiaţiilor energetice puternice, care le-au atras. Așadar, nu numai energia compactizată a filamentului determină, într-un mod care ar fi unic, formarea unor structuri pe care le numim materiale, prin compactizarea fluxurilor de filamente, ci – de la un moment dat al creşterii monadelor – chiar ele înseşi contribuie la menţinerea structurilor materiale în forma lor iniţială, atâta timp cât radiaţia care a atras fluxurile de filamente rămâne aproximativ neschimbată.
Nu se vor vedea însă niciodată monade care să iasă din filamentele compacte, numai pentru că au atins o voinţă proprie care le-ar determina să se revolte că sunt ţinute într-o formă de care ele s-au plictisit. Şi spunem acest lucru pentru a fi bine înţeles procesul de răspândire a stărilor de agregare ale materiei, în care gazele nu sunt materii care nu mai pot fi ţinute în frâu pentru că au ajuns la o asemenea evoluţie încât nu pot fi obligate de om să stea locului undeva, într-o anumită formă. Această stare de agregare – gazoasă, spre exemplu – este o formă de comuniune de monade care au una dintre cele mai mici forme de dezvoltare a memoriei lor, de aceea nu trebuie să fie obligate să stea într-o anumită formă. Urmează lichidele şi apoi diverse stări sau substări de agregare ale solidelor; dar la polul opus se află materiile mult mai puternic energizate şi înaintate ca evoluţie, în treapta lor proprie: cele pe care le numim în mod generic “fluidice”, din segmentele, şi din stările de agregare ale tuturor segmentelor de fluide, de toate tipurile. Astfel de segmente le vom studia îndelung: segmentul vital (dublu eteric), apoi astral, mental, cauzal, spiritual (sau budhic), dumnezeiesc (sau atmic), enesic şi supraenesic. Nu vom opera cu valori, ci cu denumiri, căci valorile se modifică mereu, în ritmurile stelar-planetare aflate în permanentă modificare, doar raportul dintre segmentele de vibraţie proprii fiecărei categorii rămâne neschimbat în realitatea universului local. De aceea este necesar să le cunoaștem şi să le înţelegem funcţionările, indiferent de variaţiile lor ritmice obişnuite.
După finalizarea fiecărei subtrepte şi trepte de evoluţie, monadele se întorc din nou în locul în care au intrat prima dată, dinafara Centrului de evoluţie. Scrieri anterioare au numit această zonă a Centrului de evoluţie “Laboratorul Central” – întrucât aici au loc cele mai extinse elemente de evoluţie pentru toate monadele aflate în cele dintâi trepte de evoluţie. Aici sunt ajutate să-şi finalizeze elementele definitorii ale treptelor lor (acolo unde este cazul) şi primesc un impuls de trecere în următoarea treaptă. De fapt nu este chiar un laborator – deşi poate fi asemănat cu aşa ceva; este un loc de conştientizare a tuturor monadelor evoluate privind moduri diverse de evoluţie posibile, ale căror condiţii ele le creează conform înclinaţiilor naturale ale fiecărei monade în parte. Poate fi numit şi aşa, acolo unde “central” este specific locului cel mai puternic lucrător din întreg Centrul de evoluţie. Dar nu trebuie socotit că acolo se intervine în chiar structura monadelor, căci evoluţiile se fac doar prin potenţarea condiţiilor de trai, nu prin remodelări interioare ale monadelor, care le-ar fura dreptul etern de trăire proprie. Locul acesta este amplasat astfel încât să înconjoare, susţinând şi protejând tot Centrul de evoluţie, toate evoluţiile care se desfăşoară în interiorul lui: este Universul Central, în mijlocul căruia se află ceea ce s-ar putea denumi un laborator central, o secţiune centrală de ajutor pentru toate evoluţiile.
Monadele foarte evoluate, Creatorii acestui Centru de evoluţie, nu au nici un interes de a remodela monadele conform cunoaşterilor lor: momentane doar, căci şi ele sunt în permanentă dezvoltare. Ele sunt conştiente în cea mai mare măsură de acest lucru, căci altfel ele însele nu ar mai putea evolua, în condiţiile lipsei de confruntare cu ceea ce este permanent nou, venit dinafara Centrului de evoluţie. În acest fel ele dezvoltă condiţii de trai specifice fiecărui grup de monade care intră în Centrul de evoluţie, adaptând creaţia proprie la necesităţile de înaintare ale monadelor noi. În acest fel a luat naştere fiecare univers în parte, ca locaţii specifice diverselor feluri de manifestare ale monadelor. Mare parte din lucrarea complexă a Creatorilor este tocmai adaptarea pe loc la modurile noi ale altor grupuri de monade, nou intrate în Centrul de evoluţie. Treptat, urmând ajutorul oferit de Creatori, ele au dovedit înclinaţii de a-şi remodela singure manifestările, în condiţii de trai mereu nou.
Nu numai monadele sunt ajutate să-şi definitiveze aici, în aceasta secţiune a Universului Central, treptele de evoluţie. Tot aici, pe măsura necesităţilor de înaintare în evoluţii ale tuturor monadelor – nu numai ale celor pe care le-am studiat până acum – se modifică condiţiile de circulaţie a monadelor prin spaţiile Centrului de evoluţie. Cele două trepte discutate până acum au caracteristic modul de circulaţie filamentară: integrarea lor în filamente (corzi, fuioare) de energii compactizate proporţional cu puterea energetică interioară a monadelor. Se va urmări fig. nr.1:
 Fig.nr.1: Filamente cu monade-energii şi monade-materii

Circulaţiei filamentare îi este proprie deplasarea în comun a multor monade, în patul fundamental de energie compactizată: putem să-l numim pat filamentar. Filamentul este astfel şi vehicul de circulaţie, şi element de protecţie pentru monadele din interiorul său, pe lângă funcţia de hrănire despre care am discutat. Filamentul creează, dar şi dezvoltă condiţiile din fluxurile de energii fundamentale dinafara Centrului de evoluţie, cu care ele sunt obişnuite din formarea lor. Şi este necesară păstrarea unor astfel de condiţii în continuare, pentru monadele care cresc mereu.
c. MONADE SPIRITUALE
Finalizarea treptei “materie” înseamnă începutul unei forme cu totul noi de evoluţie, căreia i se oferă un nou mod de protecţie, specific unei noi forme de manifestare, care se bazează în continuare pe obişnuinţa monadelor de a trăi protejate şi oarecum nemişcate: conduse de condiţiile de mediu. Doar că în acest moment al evoluţiilor lor, ele au tendinţe de mişcare şi pot accepta treptat că acest lucru le este posibil. Îmbinarea unor asemenea condiţii exterioare şi interioare conduce la crearea unei noi forme de evoluţie, bazată şi pe alte elemente pe care monadele le cunosc din circulaţii anterioare.
În această nouă formă de protecţie, monadele nu se mai află în pat de energie fundamentală, ci sunt cămăşuite cu plase energetice, care le determină să folosească tot ceea ce puterea lor interioară – dezvoltată mult anterior – poate atrage: aşa cum filamentele în care au trăit până atunci au fost atrase de radiaţia unor monade mult mai dezvoltate, avansate în evoluţii, ele înseşi încep acum să poată exercita atracţii asupra unor alte filamente de energii şi materii circulante în spaţiile Centrului de evoluţie, care protejează şi creează condiţii de hrănire şi circulaţie pentru alte noi generaţii de monade-energii şi monade-materii: trepte de evoluţie pentru noi monade intrate ulterior lor, în Centrul de evoluţie.
Este un fel de existenţă foarte îndelungată, în care vor folosi practic o infinitate de materii şi de energii, de legături între ele şi forţele lor proprii, pentru a dezvolta experienţa de manifestare pe care încep să şi-o conştientizeze. Noua formă de trăire nu se rupe total de modul cel vechi de trăire, căci se respectă – şi se dezvoltă astfel – nevoia de apropiere de alte monade asemănătoare. Fiecare monadă în parte este unită, prin acele cămăşi protectoare (şi hrănitoare în acelaşi timp) cu alte monade asemănătoare: până la foarte mici detalii de particularitate de manifestare – dar nu până la identitate. Vor trăi astfel înfrăţite în evoluţiile viitoare, conştientizând existenţa proprie prin felul de a trăi, de a reacţiona, de a se manifesta al celorlalte monade asemănătoare. Va învăţa ea însăşi să-şi ajute semenii, să îi cunoască şi să se recunoască în modul de percepţie al semenilor săi.
Acest grup reunit, de monade asemănătoare, poartă numele de spirit. Şi vom numi fraţi spirituali semenii care sunt reuniţi astfel, învățându-se reciproc manifestări diferite, chiar dacă asemănătoare. Fiecare spirit este plasat în mijlocul unui grup mai mare de spirite, plasat şi acesta, la rândul lui, într-un grup care reuneşte multe grupuri spirituale: pe care îl vom numi popor spiritual. Grupurile mai mici pot avea componenţi care s-au aflat în tangenţă inconştientă de-a lungul evoluţiilor anterioare, dar poporul spiritual uneşte grupuri de spirite cu înclinaţii având aceleaşi particularităţi de înaintare în evoluţii, chiar dacă nu au făcut parte din aceleaşi feluri de fluxuri, în formele existenţiale anterioare.
Monadele vor evolua în acest fel un timp îndelungat, de-a lungul multor trepte de evoluţie, în care vor cunoaşte în linii mari particularităţile, specificităţile tuturor spaţiilor din Centrul de evoluţie. Evoluţiile însă nu se opresc aici, ci continuă la infinit, în condiţii pe care le vom dezbate – cunoscându-le astfel – în continuarea acestor studii.
Pentru a face un prim contact cu formele de evoluţie ale monadelor în universurile de manifestare, se va urmări anexa cu titlul “Formele de manifestare ale monadelor în universurile spirituale”.
Monadele spirituale au o putere energetică mare, cu posibilităţi mult mai mari de creştere, în funcţie de orientarea lor şi acceptarea de a lupta cu ele înseşi pentru a se autodepăşi permanent. După modelul celulelor fundamentale, care se înfăşoară cu energii, în interiorul spiritului monadele se lipesc unele de altele şi rămân aşa în virtutea unei obişnuinţe de a se ţine una de alta spre hrănire mai uşoară. După cum spuneam, monadele sunt menţinute în formaţie de spirit printr-o plasă energetică, o cămaşă energetică, sau pătură energetică, pe care nu o creează ele, ci coordonatorii evoluţiilor lor, reînnoită mereu la trecerea de la o treaptă la alta. Membrana (cămaşa sau pătura) energetică este proprie şi fiecărei monade din spirit, şi spiritului întreg. Pătura individuală (se urmăreşte fig. nr. 2) are rolul:
― De a hrăni monada aflată în interior;
― De a atrage selectiv, spre întărirea protecţiilor selective, energiile optime înaintării proprii în evoluţii;
― De a mijloci unirea mai multor monade şi a forma astfel obişnuinţa de a nu mai trăi separat, ci de a interacţiona direct cu alte monade, formând grupuri afiliate unor obişnuinţe comune de trăire (se va urmări fig. Nr.3).
 Fig.nr.2: Monada spirituală: se va urmări membrana (pătura, cămaşa) energetică individuală a monadei spirituale
 
Fig.nr.3: Monade spirituale, reunite prin cămăşi energetice

În universuri, prin evoluţia monadelor către spirit, nu se va înregistra niciodată o lipsă de energii sau de materii, căci permanent în interiorul lor, în energia fundamentală care scaldă atât interiorul, cât şi exteriorul Centrului de evoluţie, se află în circulaţie filamente care au în interiorul lor monade-materii şi monade-energii, intrate tot timpul, unele după altele, în Centrul de evoluţie.
Se remarcă faptul că în interiorul Centrului de evoluţie nu sunt lăsate să intre celule fundamentale, ci numai monade autoformate, care dau dovadă de un impuls incipient de mişcare individuală, corect percepută prin experienţa uriaşă a monadelor străvechi, coordonatoare ale tuturor evoluţiilor (creatorii Centrului de evoluţie). Ele sunt lăsate în exteriorul Centrului de evoluţie spre a-şi împlini calea de formare a monadelor care se vor adăposti cândva într-un Centru de evoluţie, mergând aici pe calea evoluţiilor. În interiorul Centrului de evoluţie, celule separate de monade ar putea ajunge hrana monadelor, lucru pe care nici un Creator nu-l poate agrea. Chiar dacă evoluţiile vor aduce în drumului monadelor hrănirea cu corpurile materiale ale semenilor, acest lucru se va constitui în învăţătură specială pentru ca niciodată, în evoluţiile înaintate, pe care cu siguranţă toate monadele le ating, ele să nu se hrănească cu semeni ai lor şi să ofere mereu învăţătură generaţiilor mai noi de monade să refuze, în maturitatea lor adevărată, o astfel de hrănire.
Fluxurile (fuioarele) de filamente cu monade-materii sunt folosite ca hrană de monadele spirituale doar prin corpurile lor, ataşate radiaţiei lor energetice, dar niciodată de monadele propriu-zise. Ceea ce hrăneşte monadele sunt de fapt filamente de energie fundamentală create tot de către Creatorii-coordonatori de evoluţii, tot în acel Laborator Central, fără ca în compoziţia filamentelor care le hrănesc direct să intre monade: nici monade-energii, nici monade-materii – cu atât mai puţin (adică de loc) monade spirituale. În acest fel, tendinţa naturală a monadelor, de a îngloba alte formaţiuni din mediul lor de trai, fără discernământ, este treptat adusă la stare de conştientizare a distrugerii semenilor lor, în scopul renunţării definitive la o astfel de hrănire. Evoluţiile pe care le vom numi primare (adică primele forme generale de conştientizare a vieţii în universuri) se vor axa în principal – dar nu în mod unic – pe învăţarea respingerii tuturor formelor de hrănire bazată pe semeni. Vom reveni asupra acestor elemente de evoluţie, detaliind în studiile viitoare astfel de învăţături deosebit de importante pentru toate monadele.
Toate filamentele de materii intră în compoziţia structurilor din universul pe care îl cunoaştem acum, din alte universuri – dar nu din toate universurile din Centrul de evoluţie. Filamentele cu monade-energii nu creează structuri, ci străbat structurile materiale, asigurându-le o stabilitate vibraţională înaintată, în mari perioade de timp.
Pe măsura înaintării în evoluţii, monadele spirituale au putere crescută de a atrage filamente de energii şi materii de vibraţie din ce în ce mai înaltă (aflate spre faze din ce în ce mai înaintate ale treptelor lor proprii de evoluţie: de energii şi materii). Evoluţiile spiritelor au loc în mari structuri, pe care le numim:
― Universice: cele mai cuprinzătoare structuri ale Centrului de evoluţie, care sunt de două feluri: universuri materiale – de manifestare a monadelor prin intermediul corpurilor constituite din fluxuri de filamente materiale; universuri spirituale – de manifestare directă a monadelor, fără intermedierea unor corpuri materiale. Universurile materiale, la rândul lor, sunt, în funcţie de vibraţia medie a materiilor care le oferă particularităţi speciale: Universul Fizic, Universul Astral şi Universul Cauzal. Universurile în care monadele se manifestă direct, fără intermedierea corpurilor materiale, sunt: Universul Secundar şi Universul Central. Aceste două universuri sunt universuri de manifestare conştientă a monadelor, unele faţă de altele. Spre deosebire de acestea două, există Universul Primar, în care se află monadele primare, protejate şi hrănite după cum sunt ele obişnuite, cele care învaţă primii paşi după evoluţiile energii şi materii: monadele reunite în spirite. Spiritele învaţă să se manifeste fără să-şi agreseze semenii, pentru care au la dispoziţie corpuri constituite din filamente materiale. Acestui Univers Primar le sunt ataşate Universurile Materiale – Fizic, Astral şi Cauzal. Vom discuta în amănunt despre evoluţiile care se desfăşoară în fiecare dintre aceste universuri.
– Dimensionale: ele sunt, structural vorbind, proprii zonei I a Universului Fizic, dar ajută prin funcţionalitatea lor specială, toate cele 3 zone ale Universului Fizic. Sunt structuri necesare ajutorului oferit în special spiritelor aflate în primele etape ale evoluţiilor lor (evoluţii primare). Chiar dacă evoluanţii din aceste structuri dimensionale ajută în principal primarii evoluanţi în zona I, sunt în egală măsură ajutaţi şi evoluanţii din încă două zone, care completează imaginea Universului Fizic, după cum vom vedea.
– Zonale: Universul Fizic este structurat în 3 mari zone, cu evoluţii specifice fiecărei zone în parte. Nu ne oprim aici asupra acestor structuri, cărora le vom dedica studii ample în alte secţiuni ale acestui site. Se poate urmări, în linii mari, descrierea lor în anexa cu titlul Zonele Universului Fizic.
Despre corpuri – sisteme corporale de fapt – vom avea un capitol întreg, separat. Putem să facem acum o prezentare pe scurt privind evoluţiile prin câteva feluri generale de corpuri:
– evoluţii intraplanetare: spiritele au puţină putere, puţină experienţă şi nu-şi pot constitui singure, prin puterea lor proprie, şi nici gestiona pe parcursul unor etape prenatale corpurile: de aceea planeta este aceea care le pune la dispoziţie corpuri, din matricea sa eteric-solidă, iar spiritele învaţă să şi le ia în posesie şi să le gestioneze, manifestându-se prin ele.
– evoluţii individuale: spiritele au suficientă putere şi experienţă pentru a-şi constitui şi gestiona corpurile lor materiale, pe tot timpul întrupării lor. Spiritul însă nu se dezmembrează, chiar dacă fiecare monadă din spirit se întrupează separat, în sisteme de corpuri individuale. Menţinerea spiritului continuă mult timp evoluţionist după finalizarea evoluţiilor intraplanetare, căci spiritele trebuie să înveţe multe alte lucruri legate de viaţa lor, înţelegerile evoluţiilor, sprijin oferit pentru ca şi alţi semeni ai lor să înveţe să primească şi să ofere ajutor.
– toate fazele dintâi ale evoluţiilor primare sunt consolidate şi aprofundate prin marile întrupări în corpuri comune. Sunt evoluţiile pre-galactice: planete şi stele în zonele I şi II ale Universului Fizic, precum şi marile întrupări galactice din zona a III-a a universului. În astfel de cazuri, un popor întreg se întrupează într-un singur sistem corporal cu corp de manifestare unic: este vorba despre ceea ce noi numim planete. Când mai multe popoare spirituale se întrupează într-un sistem corporal comun, cu corp comun de manifestare, avem de-a face cu stelele cunoscute de noi. Apoi, după parcurgerea acestor etape în care stele şi planete sunt organizate sub formă de galaxii, cea mai complexă formă de întrupare reuneşte o multitudine de popoare spirituale într-un singur sistem complex corporal, cu un singur corp de manifestare: galaxia, ca formă specială de întrupare.
Toate aceste forme de evoluţii se împletesc şi conduc la cunoaşteri avansate ale modului de interacţiune între monade, contribuind la aprofundarea şi diversificarea relaţiilor dintre grupuri, sub influenţa relaţiilor inter-personale şi inter-grupale.
Dar marile întrupări comune nu sunt ultimele şi cele mai importante forme de întrupare din Centrul de evoluţie, căci ele doar oferă monadelor posibilitatea aprofundării unor înţelegeri legate de evoluţiile proprii şi ale celor cu care pot veni în contact. Oferă posibilitatea creşterii puterilor interioare, dar nu sunt calea de evoluţie ultimă, supremă. Este doar forma supremă de reunire a unor grupuri uriaşe de monade, în timp ce evoluţiile supreme se referă la puterea individuală a fiecărei monade în parte, care poate să cunoască tot ceea ce se poate face în lumile create de marii făuritori ai Centrului de evoluţie. Evoluţiile se reîntorc, pe alte coordonate, mult mai profunde, la evoluţiile individuale, care vor avea din acest moment evolutiv, caracter de evoluţie arhetipală: adică simplă, așa cum a intrat monada în Centrul de evoluţie. Spiritul se dezmembrează, popoarele spirituale se dezmembrează şi fiecare monadă în parte, având acum putere şi suficientă experienţă – oricum şi ea mereu în creştere – poate să evolueze singură, pe cont propriu, ajutată fiind doar de ajutători secundari de putere cel puţin egală cu a sa. Evoluţiile continuă cu învăţături legate aproape în mod exclusiv de ajutor primit şi oferit: sunt evoluţiile secundare, care pregătesc puternic monadele pentru cea mai avansată formă de evoluţie: evoluţia centrală: a marilor coordonatori de evoluţii.
În acelaşi mod trebuie înţeles procesul evolutiv al conştientizărilor: sinuos, îndelungat, prin care trec monadele, proces care cuprinde, printre altele:
– Mărirea progresivă a gradului de conştienţă de la o fază, treaptă de evoluţie la alta;
– Conştienţa trăirilor se măreşte treptat: dar nu se ajunge de la început la o conştienţă comportamentală care să presupună discernământ: presupune conştientizarea necesităţii şi folosirea memoriilor, dar discernământul nu înseamnă numai alegere după necesitate; – Voinţa şi inteligenţa nu apar când se unesc monadele într-un spirit, ci treptat, la fiecare monadă în parte. Unirea în spirit şi evoluţiile spiritului întreg sunt condiţii care conduc la adâncirea particularităţilor apărute în timpul evoluţiilor.
Conştientizările monadelor conduc întotdeauna la simţirea că, dincolo de ea însăşi şi de cele pe care le cunosc ele în manifestare, există şi altceva, necunoscut încă, dar la care ele pot avea acces în viitor, dacă merg mai departe. Apare curiozitatea în faţa trăirilor probabile, pe care le simt la ajutătorii lor, care le determină comportamente complexe pe o axă pe care o numim temporală, şi care determină dezvoltarea unor conştiinţe din ce în ce mai complexe.

FORMAREA MONADELOR

I. IDEI PRINCIPALE
1. Prin fragmentarea avansată a firelor de energie fundamentală (EF) se formează celulele energetice fundamentale (CEF) – cele mai fine formaţiuni primordiale. 
2. Prin forţe de atracţie dezvoltate între straturile EF şi între formaţiunile energetice din interiorul lor, celulele se atrag şi formează în timp un grup stabil de celule, cu forţe care cresc şi atrag în continuare în jurul său fire energetice, bule mai mari sau mai mici, formându-se astfel în timp:
– o monadă: stabilă şi rezistentă la impulsurile care îi vin din exterior;
– o protecţie în jurul monadei (pătură, câmp concentrat) care îi creşte stabilitatea şi rezistenţa incipiente, dar reale. 
Totul se desfăşoară iniţial fără scop conştient sau necesitate conştientizată – dar toate vor deveni necesitate şi scop atunci când vor avea loc dezvoltări ulterioare ale monadelor. 

II. DETALII
Dezvoltarea superioară a monadelor primordiale ale Centrului nostru de evoluţie, conduce la formarea unei conştienţe de sine şi a unei conştiinţe a alegerilor, din mulţimea de variante de manifestare, a celor constructive, pentru întreţinerea vieţii, de creare a condiţiilor pentru întreţinerea vieţii, pentru dezvoltarea ei, a capacităţii monadelor de a-şi îmbogăţi mereu experienţa de folosire a propriilor puteri şi cunoaşteri. Dezvoltarea permanentă a conştienţei şi a conştiinţei a condus la înţelegerea treptată a proceselor generale de formare a monadelor în spaţiile de energie fundamentală. Astfel, cea mai simplă formaţiune energetică existentă, născută în exteriorul Centrului de evoluţie nu este monada, ci componentele sale interioare: celulele energetice fundamentale. Astfel de formaţiuni se autocreează prin compactizări punctiforme ale şuvoaielor de energii fundamentale. Un asemenea proces este absolut natural, căci energia fundamentală nu stă nemişcată în fundamentul ei existenţial, ci poartă în sine stratificări naturale care formează la rândul lor şuvoaie, fluxuri de compactizări diferite. Împletirea lor într-o mişcare neuniformă conduce la fracţionarea consecutivă a fluxurilor în filamente (fuioare, aţe) sau bule energetice (formaţiuni sferice). Ele nu au structuri interioare, nu au forme de delimitare (coji, interfeţe), dar au mişcări interioare fine, născute din tensiuni ale unor fluxuri mai mici cuprinse în fluxurile mari, moştenite din mişcările care le-au creat. Imaginea este asemănătoare cu delimitarea curenţilor marini, oceanici, fără ca circulaţia lor să se facă prin canale strict delimitate în spaţiul înconjurător.
Compactizările care conduc la formarea fuioarelor şi bulelor energetice se crează prin mişcarea diferitelor formaţiuni din spaţii care, la rândul lor, se pot fragmenta în condiţiile mişcărilor celor două feluri de formaţiuni spaţiale (aţe şi bule). În continuare, fragmentări punctiforme ale acestor formaţiuni, aflate în permanentă mişcare, circulaţie în spaţii extinse, nelimitate, conduc la compactizări din ce în ce mai mici, până la cele punctiforme cu dimensiunile cele mai mici posibile: este celula energetică fundamentală, ca formă de compactizare minimă a energiei fundamentale. Celulele fundamentale sunt de dimensiuni diferite, practic infinite, mereu noi şi totuşi asemănătoare, prin particularităţile lor fundamentale.
Energia fundamentală are proprietatea de a se compactiza în mod natural în spaţii delimitate, dacă compactizările anterioare sunt scăldate cu putere de energii noi din exteriorul compacitizărilor. Astfel încât, peste energia compactizată din interiorul celulelor fundamentale, în mişcarea lor permanentă se adaugă tot prin compactizare straturi de energie în plus. Celula astfel se dezvoltă mereu, păstrând şi dezvoltând capacitatea de atragere, alipire sau înglobare a unor noi fluxuri, chiar şi alte bule de energie, cu compactizări asemănătoare. Înafară de înglobarea energiei fundamentale prin compactizare, celula mai are şi alte capacităţi în plus:
– Capacitatea de a ceda în exterior cantităţi infime din energia compactizată în interiorul său: infime, dar totuşi considerabile existenţial vorbind, din energiile superficiale, sub formă de energii radiante, care pot constitui un flux de hrănire pentru alte bule energetice mai mici din mediul exterior;
– La începutul unor astfel de existenţe, compactizarea interioară a celulelor nu este mare, de aceea dintre bulele din mediul exterior, unele celule mici şi cu compactizare interioară foarte mică pot fi asimilate în interiorul altei celule mai mari. În interiorul celulei primitoare, având compactizare mai mică, cele mici se sparg şi energia lor este înglobată în masa interioară a celulei primitoare, mărindu-i compactizarea interioară;
– Dintre formaţiunile existente în mediul exterior, o celulă fundamentală nu poate asimila altele care sunt cel puţin comparabile cu ea ca mărime şi compactizare interioară. 
Energiile radiante ale unei celule, despre care spuneam că pot constitui un flux de hrănire pentru alte bule din exterior, pot astfel atrage asemenea alte bule cu energie puţin compactizată, precum şi celule asemănătoare. Se formează astfel un grup de celule fundamentale, grup care are astfel o putere de atracţie crescută prin energiile lui radiante, atracţie pe care o exercită involuntar asupra altor formaţiuni din mediul înconjurător.
Astfel de formaţiuni existenţiale se formează permanent în energia fundamentală: de aceea învăţăm despre ele, aprofundăm astfel de cunoaştere şi o îmbogăţim permanent cu cunoaşterea unor mereu noi particularităţi ale celulelor şi monadelor care se formează în infinitul energiei fundamentale. 
Toate formaţiunile atrase astfel au puterea de a atrage nu numai alte formaţiuni din mediul înconjurător, dar şi energie fundamentală şi filamente de energie fundamentală circulante din mediul exterior, care se compactizează mai puternic în jurul grupului lor. Formaţiunile noi care sunt atrase se vor scălda la rândul lor în acest câmp compact al energiei din jurul grupului, câmp a cărui compactizare însă nu depăşeşte compactizarea interioară a energiilor din interiorul celulelor din grup. Grupul de celule, cu energia compactizată în jurul său delimitează astfel o nouă formaţiune, numită monadă.
Monada este o formaţiune care cuprinde aşadar un grup de celule fundamentale, înfăşurate în fuioare de energii de diverse mărimi şi compactizări. După puterea celulelor, filamentele pot fi atrase de fiecare celulă în parte, după puterea sa interioară; alte filamente sunt atrase de grupuri interioare de celule de aceeaşi mărime şi putere, delimitând grupuri interioare de celule; alte filamente sunt atrase de întreg grupul de celule, de întreaga monadă, formând un înveliş energetic exterior. Se formează astfel un grup relativ stabil, ca formaţiune, iar acest grup stabil îl putem numi: monadă. Înţelegem acum de ce astfel de celule le putem considera fundamentale pentru monada care le are în structura sa interioară. Înţelegem şi faptul că pe lângă celule fundamentale, monada are în interiorul său şi fuioare de fire fine de energie, care înconjoară celulele, formând un adevărat scut protector-hrănitor în jurul lor. 
Limita de formare a monadei depinde de puterea celulelor de a forma o structură stabilă. Întotdeauna o monadă în curs de formare a unei stabilităţi interioare va fi urmată de o trenă de celule fundamentale de diverse mărimi:
– Dacă se ataşează celule fundamentale de dimensiuni mai mari decât media celor din trena monadei, ele vor fi înglobate (înghiţite) de cele mari, ataşate în exterior; monada se poate rupe, dar îşi continuă formarea, înglobând alte celule. Această formatare poate continua până la stabilizarea unor mărimi de celule fundamentale care se pot atrage unele pe altele şi se pot proteja împreună prin noi fuioare de energii, formând astfel o interfaţă puternică cu exteriorul monadei;
– Dacă se ataşează noi celule fundamentale doar cu puţin mai mici decât cele din interior, ele pot pătrunde direct în interiorul aflat în formare, în cazul în care monada nu a atins un grad superior de stabilitate, cu un număr de celule suficient de mare pentru a forma o interfaţă energetică solidă, capabilă să protejeze interiorul monadei. Formarea în acest caz se finalizează, se stabilizează atunci când interfaţa (“coaja”) devine protectoare la schimburi cu exteriorul: primiri sau cedări de celule fundamentale;
– Dacă celulele din interiorul monadei sunt destul de puternice în interiorul lor, dacă sunt destul de mari comparativ cu altele din spaţiu, monada va atrage alte celule, fără ca acestea din urmă să rupă monada, sau să fie înglobate de ea: ele vor fi doar atrase, mărind trena, ca o cometă în a cărei “coadă” se vor mişca în spaţiu. Vor coexista în acest fel cu monada până când ori energia interioară a monadei va slăbi, hrănindu-se şi hrănind treptat celulele din “trenă”, ori treptat celulele atrase vor creşte şi se vor desprinde din “trenă”, ataşându-se unui alt grup de celule sau unei alte monade în formare.
Astfel înţelegând mişcările din spaţiile fundamentale, în concluzie pot circula celule independente, grupuri de celule în drum către formarea unei monade şi monade cu trenă de formaţiuni de acest fel, fiecare schimbând statutul său existenţial în funcţie de puterile sale în formare. Pe această putere de atracţie a monadei se întemeiază procesul de întrupare, atunci când monadele intrate într-un Centru de evoluţie ajung la o putere suficient de mare pentru a atrage filamente energo-materiale şi a-şi forma astfel un corp de întrupare şi de manifestare prin intermediul lui. 
Treptat monada creşte prin compactizarea energiilor în interiorul celulelor sale fundamentale, iar aceasta înseamnă că se dezvoltă alte puteri interioare, energetice, ale sale. În acest stadiu, pentru monadă este importantă puterea de a-şi crea o mişcare coerentă, ceea ce denotă prima formă de manifestare, infimă – dar clară: de voinţă a monadei. Manifestarea este simultană cu memorarea unor evenimente fără o logistică amplă: deplasări, modificări ale celulelor din exterior, ale densităţii fluxurilor hrănitoare de energie. Nu se poate vorbi despre o memorie complexă, cât despre obişnuinţa monadei de a prelua energii asemănătoare. Voinţă şi memorie nu înseamnă alegere după criterii înţelese azi de noi, cu memorarea chiar a criteriilor – aşa cum suntem noi obişnuiţi. Este mai degrabă o proprietate involuntară, dar repetabilă a monadelor, care apare şi la celulele fundamentale – dar mult mai puţin evidenţiată: o capacitate de a atrage şi a îngloba formaţiuni de compactizare asemănătoare ca densitate (nu mărimea este neapărat importantă). Este o necesitate pe care azi o numim hrănire, care se bazează pe capacitatea de memorare a simţirii că o astfel de înglobare îi poate aduce un aport de putere, care să-i ofere mai multă stabilitate în faţa altor formaţiuni din spaţii. Nu este o capacitate de memorare – dar este rădăcina capacităţii de memorare. “Necesitate de hrănire” o numim noi, pentru a folosi o comparaţie pentru înţelegerea etapelor de formare a monadelor; ea este o capacitate naturală a energiilor de a se compactiza, fără să existe limite de compactizare. În aceste faze de început, nimic nu este un act absolut conştient, de derulare în virtutea unui simţământ interior. Dar este o tendinţă, care mai târziu, în dezvoltări coordonate în Centre de evoluţie, crează înclinaţii, pe care se vor baza în continuare învăţături eterne. Formarea şi dezvoltarea celulelor fundamentale şi a monadelor este aşadar un automatism doar până la un punct. 
Atracţiile exercitate între monade de acelaşi fel conduc la formarea unor grupuri care treptat îşi conştientizează prezenţa. Ele percep energiile fundamentale atrase de gruparea lor, care formează şi conduc la întărirea unor interfeţe cu spaţiul înconjurător, la exteriorul grupului, după care ele vor percepe şi un oarecare mecanism de întărire a acestora. Întreaga formaţiune capătă putere şi un început de conştientizare a atracţiei selective asupra altor monade din exterior, astfel încât, treptat, ele încep să se organizeze interior pe ele înseşi, înţelegându-şi trăirile, manifestările percepute reciproc, prin care pot accepta manifestările unor noi monade intrate în grup. Organizarea de acest fel nu are structurări propriu zise, ci doar acceptări reciproce, dând un exemplu infim de acceptare şi altora, care rămân astfel în grup, urmând firul trăirilor celor mai vechi, din care îşi trag ele însele învăţături. Monadele care iniţiază grupul autoprotejat conştientizează treptat că, oferind condiţii de dezvoltare (de creştere) altor monade care le calcă pe urme, ele înseşi cresc, dezvoltând tot felul de capacităţi interioare ale energiilor compactizate în interiorul lor.
Toate monadele, fiecare în felul său, se manifestă de la bun început involuntar şi radiant; ele pot fi astfel evaluate după modul de influenţare a altor monade, iar puterile lor pot fi folosite selectiv în interiorul grupului. Evoluţia de acest fel este:
– Autoindusă (în mod conştient la un moment dat al creşterilor), în funcţie de conştientizarea căilor de învăţătură din trăiri;
– Indusă altor monade, care pot să nu conştientizeze de la început statutul lor de evoluant, dar care au înclinaţia originară de a accepta organizările, treptat, până la deplina conştientizare.

luni, 4 mai 2009

DESPRE CENTRUL DE EVOLUŢIE

I. IDEI PRINCIPALE:
Definire: spaţiu protejat, finit, delimitat prin pături energetice compacte în energia fundamentală infinită şi eternă, creat de monade pentru autoprotecţie şi învăţături de orientare în manifestări proprii.
Dezvoltarea lui s-a realizat prin:
– alăturarea unor monade aflate iniţial în acelaşi stadii de dezvoltare sau în stadii de dezvoltare apropiate, urmate în timp de alte grupuri de monade, mai mult sau mai puţin avansate în dezvoltări. Convieţuirea lor s-a realizat pe baza într-ajutorării şi ajutorului oferit altora pentru a ajunge la nivele din ce în ce mai înalte de conştienţă şi de conştiinţă în evoluţie;
– crearea şi remodelarea permanentă, în funcţie de necesităţi, a unor spaţii interioare pentru derularea diferitelor etape de evoluţie, pentru trăiri şi învăţături după puterea energetică interioară a monadelor şi experienţa pe care ele şi-o formează prin folosirea acestei puteri.
Creatorii Centrului de evoluţie sunt numiţi în literatura de tip religios: zei sau sintetic: Dumnezeu.

II. DETALII:
Ceea ce caracterizează acest fel de studii este în primul rând caracterul unitar prin care este privită evoluţia în general, dar şi evoluţia cunoaşterii cercetătorului în derularea studiilor spre rădăcinile tuturor celor cunoscute pe Pământ. Avem chiar aici, pe Pământ, o cunoaştere deosebit de complexă, acumulată în perioadele planetare cu vibraţie foarte înaltă, când avem multă experienţă – datorată evoluţiilor anterioare vieţilor noastre pe Pământ – să ne folosim cunoaşterea în viaţa curentă. Dar o astfel de experienţă nu o putem cuprinde la fel în perioada cu vibraţie medie planetară joasă. Ceea ce avem de făcut nu este trăim doar pentru a supravieţui, să aşteptăm să vină iar epoca cu vibraţie planetară înaltă pentru a ne recupera şi folosi cunoaşterea noastră, ci să ne străduim să o redescoperim treptat, din timp: la început prin intuiţii proprii, comparându-ne şi ajutându-ne unii cu alţii. Apoi, pe măsura creşterii vibraţiei, să avem încredere în dezvoltarea corpurilor noastre, a simţurilor noastre şi a multor alte capacităţi senzoriale, de înţelegere, de aducere aminte a evenimentelor trăite anterior acestei epoci chiar aici, pe Pământ şi, treptat, din alte locuri din univers. 
Trăim acum în perioada de creştere a vibraţiei planetare şi, pe acest fond universic, trăim tocmai această perioadă de dezvoltare a corporalităţii noastre – restrânse mult după ultima glaciaţiune: pentru a ne proteja şi pe noi înşine, şi planeta, şi întreg biosistemul ei. În vârtejul evenimentelor trăite în ultimele mii de ani, ne-am pierdut cunoaşterea profundă la toate nivelele de vibraţie, acumulând în schimb cunoaşteri avansate despre nivelul fizic al planetei şi trăiri complexe în mijlocul biosistemului ei: cum să ne adaptăm acestui nivel, cum să trăim în mijlocul altor vieţuitoare, cum să ne protejăm; apoi cum să relaţionăm între noi, oamenii, ţinând cont de marile tulburări inerente ale omenirii, datorate trecerii de la un nivel foarte înalt al vibraţiei către nivele ei cele mai joase. 
Epoca pe care o trăim azi are şi particularitatea de a ne ajuta să redescoperim lucruri de mult uitate despre lumea înconjurătoare – dar încă o facem cu teamă, cu neîncredere. Dar trebuie să ştim că pe de o parte nu pot fi cunoscute deocamdată în profunzime toate amănuntele, dar pot fi puse în discuţie pe măsura îmbogăţirii cunoaşterilor noastre actuale. Căci omul are puterea să-şi reprezinte, prin sintetizare şi comparare, orice element general de evoluţie care se poate petrece în locurile în care trăieşte. Pe de altă parte, spiritul uman are cunoaşteri interioare, proprii, extrem de profunde: poate astfel să înţeleagă şi trăirile proprii, şi trăirile celor care au intrat în evoluţii mult mai recent decât el însuşi, şi cele petrecute pe Pământ înainte de venirea sa personală aici: pentru derularea unor evoluţii împreună cu grupul său, alături alte grupuri de spirite umane. Treptele de comparaţie formează în timp puterea de reprezentare la diferite nivele, iar prin cercetarea tuturor amănuntelor disponibile la un moment dat se poate crea un cadru deschis altor posibilităţi de cunoaştere. Toate se acumulează treptat şi creează un înţeles şi mai profund pentru cercetători.
Orice om poate fi cercetător şi poate să-şi îmbogăţească cunoaşterea prin rezultatele cercetărilor altora. Preluarea, şi dezvoltarea rezultatelor poate conduce în continuare la dezvăluirea altor trepte şi direcţii de cercetare. Chiar şi prin întrebările pe care le pun cercetătorilor, cei care nu au timp sau putere de cercetare (deocamdată) contribuie astfel la continuarea aprofundărilor şi cu toţii devin astfel angrenaţi în derularea mai departe a cunoaşterilor.
Unul dintre cele mai importante studii ale rădăcinilor evoluţiilor noastre trebuie să pornească chiar din locul în care ne aflăm în acest moment: suntem, de fapt, într-un Centru de evoluţie, care cuprinde o multitudine de secţiuni interioare, pe care le numim universuri. Ele sunt structuri create în mod conştient de monade care şi-au început cândva evoluţiile – adică creşterile şi învăţăturile – mai întâi din propriile lor experienţe, apoi împărtăşindu-şi reciproc experienţele prin percepţii şi forţe radiante coerente, care au constituit cel dintâi mod de comunicare. Experienţa înţelegerilor lor era mereu în creştere, precum şi posibilitatea de a urmări experienţa de trăire a altor monade formate ulterior formării lor, a celor dintâi. Din experienţa şi puterile reunite ale tuturor s-au realizat treptat creaţii ample, conştiente, mereu perfectibile, dar şi remodelate mereu în funcţie de apariţia altor noi experienţe personale. Orice fel de experienţă a fost împărtăşită tuturor şi socotită ca adaos la fondul general acumulat anterior.
Aşadar, putem să sintetizăm aceste informaţii şi să le completăm în continuare, expunerea lor rămânând mereu deschisă: un Centru de evoluţie este format din totalitatea structurilor create conştient de monade, într-un spaţiu energetic fundamental, preexistent formării monadelor şi structurilor create de ele. Monadele pot fi înţelese, pentru început, ca fiind cele mai simple structuri autocreate în spaţiul energetic fundamental.
Structurile Centrului de evoluţie pornesc din organizarea conştientă a unui grup restrâns de monade, pe care le putem numi monade primordiale, trăind într-un ocean de energie împreună cu multe altele, aflate şi ele în formare şi în creştere. Toate monadele îşi măresc permanent volumul energetic interior, fundamental, pe măsura creşterii experienţei de trăire în spaţiul în care s-au autocreat conjunctural – dar nu şi conştient. Conştientizarea propriilor lor trăiri se formează treptat, pe măsura acumulării de experienţă în organizările proprii. Astfel de acumulări conduc treptat la apariţia şi dezvoltarea unor noi, mereu noi şi mereu perfectibile particularităţi de trăire interioară.
Creşterea acuităţii percepţiilor lor conduce la delimitarea şi adâncirea unei conştiinţe de înaintare, apoi de înţelegere a tuturor particularităţilor care au condus la apariţia conştiinţei de acest fel. Dezvoltarea unei astfel de conştiinţe de înaintare conduce mai departe la înţelegerea primelor forme de manifestare inconştientă a monadelor: apariţia şi dezvoltarea unei capacităţi de memorare, care exista înainte de apariţia conştiinţei de trăire şi de acumulare de experienţă.
Memoria proprie a putut fi analizată ca o primă stare existenţială în spaţiile fundamentale, conştientizată mai mult sau mai puţin la început. Dar monadele primordiale au putut să-şi conştientizeze şi să-şi înţeleagă capacitatea de memorare mai târziu, comparându-se cu monadele care se aflau pe acelaşi drum de dezvoltare, dar mai nou formate, mai tinere. Cele mai tinere aveau disponibilitatea de a se afla în jurul celor mai bătrâne, dar fără să fie influenţate major de trăirea acestora din urmă. Conştientizări mereu mai performante de condus la concluzia că memoria poate fi stratificată, proprie diferitelor structuri interioare ale monadelor, întotdeauna ea existând în gradele lor de conştienţă, oricât de mici ar fi monadele. Memorarea în sine putea fi mai mult sau mai puţin conştientă, putea fi conştientizată diferit – proprie diferitelor structuri interioare ale monadei, dar întotdeauna ea exista în gradul de conştienţă a monadei, oricât de mic ar fi fost el.
Memorarea conştientă, atentă, a fazelor de dezvoltare prin care treceau monadele mai tinere, care creşteau în jurul celor mai bătrâne, în fazele lor de conştienţă după cum le era felul, a condus la dezvoltarea înţelegerilor celor mai bătrâne, legate de propria evoluţie, dezvoltare. Cu o asemenea înţelegere a urmat şi înţelegerea dezvoltării celor tinere, care urmau în linii mari aceeaşi cale de dezvoltare. În acest fel s-a creat înţelegerea comparativă a fazelor de dezvoltare proprie şi ale celorlalte monade aflate pe acelaşi drum. S-a creat înţelegerea faptului că monadele mai înaintate pe acest drum pot crea ele înseşi condiţii pentru dezvoltări proprii şi, lucrând pentru ele înseşi, pot să creeze condiţii şi pentru cele mai tinere, pentru dezvoltarea percepţiilor lor, pentru ca toate împreună să-şi dezvolte puterile interioare, să-şi modeleze manifestările şi să înveţe împreună cum să înainteze pe drumul altor noi înţelegeri. Astfel de înţelegeri formau mereu observaţii asupra altor fenomene din spaţiile în care trăiau, dar şi asupra unor fenomene legate de propriile lor dezvoltări.
Observaţiile au condus la înţelegerea derulării unei ciclicităţi, periodicităţi a apariţiei unor manifestări diverse, care se puteau dezvolta sau inhiba ritmic: ori în mod natural, prin trăirile curente ale monadelor, prin voinţa proprie a monadei chiar la adresa sa, ori induse din exterior, de la monade mai dezvoltate către cele mai puţin dezvoltate. S-a putut crea astfel un nucleu incipient de coordonare, în care monadele mai evoluate se auto-dezvoltau, prin diversificarea şi accentuarea percepţiilor lor generale, dar şi a percepţiilor asupra înaintării celor mai mici. O astfel de organizare a condus la dezvoltarea, în paralel, a unor noi particularităţi de percepţie comparativă: a liniilor, direcţiilor de trăire ale diferitelor grupuri de monade şi, toate grupurile organizate la un loc – comparativ cu toate cele care se desfăşurau în mediul exterior grupurilor, în acel ocean exterior de energie fundamentală, numit în alte scrieri haos (adică spaţiu neorganizat): la care s-a făcut referire la început, în care s-au autoformat, conjunctural, monadele. Treptat s-au creat structuri, de asemenea, pentru diferite trepte de înaintare, după cum se dezvoltau percepţiile monadelor, urmărind şi corelând dezvoltările celor care li s-au alăturat ulterior.
Astfel de structuri s-au dezvoltat, şi se dezvoltă în continuare, se diversifică treptat în funcţie de toate necesităţile trăirilor, putem spune acum: evoluţiilor tuturor celor care intră pe căile acestor trăiri. Datorită marii diversităţi de manifestări, de un grup de monade la altul, de la o etapă de creştere la alta, structurile sunt adaptate mereu la necesităţile care ivesc, flexibile fără să poată fi însă modificate sau distruse de monadele care le folosesc. 
Nucleul iniţial, al celor dintâi monade, devenite în timp şi creatori de structuri, şi coordonatori de evoluţii, creşte pe măsură ce conştiinţa evoluanţilor celor mai înaintaţi dintre cei intraţi ulterior ajunge să cuprindă toate cele create în structurile cuprinzătoare şi atent organizate ale Centrului de evoluţie. Chiar dacă nu vor avea niciodată forţa şi experienţa celor dintâi creatori, monadele care ajung la conştientizarea şi înţelegerea tuturor fenomenelor din structurile create pot lucra în continuare cu coordonatorii lor, devenind la rândul lor, cu timpul, coordonatori de evoluţii în structuri mai mici, apoi treptat, din ce în ce mai extinse.
Totalitatea acestor structuri şi sub-structuri, care se dezvoltă permanent prin intrarea unor noi, şi multe monade din spaţiile exterioare formează aşadar un Centru de evoluţie. În spaţiul energetic fundamental, din care şi-au pornit evoluţia monadele Centrului nostru de evoluţie, s-au format în timp multe astfel de centre de evoluţie, care sunt acum mai noi sau mai vechi decât cel în care ne efectuăm noi evoluţiile. În funcţie de vechimea lor, între ele se creează relaţii de cunoaştere reciprocă, de ajutor reciproc, de protecţie şi ajutor oferit împreună altor structuri mai tinere, nuclee care se formează permanent în spaţiile fundamentale. Cele mai multe nu conştientizează încă cele ce se petrec în jurul lor, dar se atrag reciproc şi se întăresc în fluxurile lor circulante, aflate într-o continuă mişcare. Cele care sunt în primele lor faze de dezvoltare, sunt atrase şi protejate de către cele mai vechi pentru a-şi continua dezvoltarea, sunt create unde, valuri pentru deplasarea lor în spaţii largi, pentru a nu fi distruse de dezvoltarea altora sau a nu se distruge unele pe altele. Este o protecţie pe care o vor conştientiza cândva, din care vor învăţa să se protejeze ele înseşi şi să protejeze şi pe cele care îşi vor căuta parteneri de drum pe lângă care se vor simţi ajutate.
Nucleele de monade de acest fel se dezvoltă repede şi armonios, o dezvoltarea asemănătoare ca a celor din Centrele mai vechi: prin atragerea şi protejarea altor monade din spaţiile lor înconjurătoare, pentru găzduirea cărora se creează mereu alte grupuri şi structuri interioare: ele pot fi după asemănarea celor existente deja, sau pot fi creaţii noi, conform unor necesităţi noi. După protejarea începuturilor lor, astfel de nuclee sunt lăsate de Centrele mai vechi să se dezvolte singure, să înveţe să se ajute între ele, să-şi conştientizeze toate fazele de existenţă, la fel cum s-au petrecut lucrurile şi cu cele vechi.
În completare se poate urmări şi studiul "Formarea universurilor pe straturile energiei fundamentale" .